Mari duhovnici români: Părintele SOFIAN BOGHIU

Spiritualitate | 06-05-2013 12:04

---

“Dumnezeu este lumină şi ne vrea în lumină”
La 7 octombrie 2012 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea Părintelui Sofian Boghiu, cel supranumit “Apostolul Bucu­reş­tiului”. Când l-am cunoscut, viaţa sa se apropia de amurg. Cu părul alb ca neaua şi suflet de copil, spo­vedea ceasuri întregi, în bătrâna biserică a Mânăstirii Antim. Stătea neclintit în scaun, în pofida celor aproa­pe 90 de ani ai săi. Prin faţa lui se perindau tot soiul de oameni, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, simpli muncitori ori savanţi grei de studii. Cu toţii căutau la el ceva ce nu le mai dăruia nimeni – vraja spirituală a unei alte lumi. După ce le oferea o baie de Duh, credin­cioşii plecau beţi de uimire. Împreună cu dânsul, sim­ţeai că graniţele materiei sunt fluide, că între noi şi îm­părăţia de care ne-a vorbit Hristos nu este un zid, ci o punte delicată, puntea smereniei şi a iubirii. Aceste stări Îl definesc pe Dumnezeu însuşi şi convertesc în lu­mină pură orice facere omenească. De la ele a înce­put şi interviul de faţă, realizat în timpul vieţii părin­telui Sofian, pe care îl publicăm ca o mărturie vie a prezenţei sale continue şi discrete printre noi. De fapt, atunci când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, chiar de Înăl­ţarea Sfintei Cruci, Părintele Sofian Boghiu nu a plecat dintre noi. A preferat să se aşeze cuminte în cel mai lăuntric colţ al inimii noastre, de unde ne povăţuieşte mereu, spre limanul păcii şi al rugăciunii.
Dumnezeu este smerit
“Bun simţ, asta ne trebuie”
- Părinte, auzim des vorbindu-se la biserică des­pre smerenie, dar e greu să înţelegem ce înseamnă cu adevărat această stare a sufletului. Puteţi să ne lămuriţi ce presupune ea?
- Când e vorba de sme­renie, Mântuitorul însuşi ne spune: “Învă­ţaţi­-vă de la Mine, că sunt blând şi sme­rit cu inima şi veţi afla odihnă pentru sufle­tele voastre.” Mân­tui­torul Hristos, Dumne­zeu Tatăl şi Sfântul Duh sunt sme­riţi, numai dia­volul este mândru. Sme­renia şi dra­gostea sunt atribute dum­nezeieşti. Dia­volul nu poa­te să fie nici plin de dra­goste şi nici smerit. Dacă starea de norma­litate a omului este cu­viinţa, sme­renia trebuie să o dobân­dească, pentru că este un dar dum­neze­iesc. Şi e greu… Foarte greu găseşti astăzi oa­meni smeriţi. Chiar prin­tre oamenii bi­se­ricii, prin­tre călugări, găseşti foarte greu smere­nia. Dar un om cuviin­cios, care să-şi cunoască propria măsură, care să vorbească cu bună cu­viin­­ţă, poţi găsi. Să te com­porţi nor­mal, să nu soco­teşti că eşti mare, asta se poate do­bândi mai uşor. Bun simţ, asta ne trebuie.
- Cum să faci să ai curaj şi încredere în tine, dar să nu cazi în mândrie?
- Dacă acest curaj este smerit, atunci merge. Dar când ai în tine o încredere exclusivă, atunci pierzi legătura cu Dumnezeu. Când eşti foarte încrezător în tine, în chip mândru, atunci e periculos, pentru că te lipseşti de ajutorul dumnezeiesc. Aşa-i de mare în­crederea în tine încât n­-ai nevoie de El! Nu o spui, dar te gândeşti la acest lucru, neavând implicit încredere în Dumnezeu. În astfel de momente, El este undeva, în altă parte, şi nu se amestecă, iar tu eşti sigur pe ştiinţa ta, pe experienţa ta. Dar trebuie să ai şi curaj, că altfel nu faci nimic, eşti mereu timorat. Să ai încredere în Dumnezeu şi siguranţa că El te ajută şi atunci poţi să faci orice.
Şcoala rugăciunii lăuntrice
“Dumnezeu ne ascultă numai când ne rugăm cu încredere”
- Părinte, cum să ne rugăm? Unii citesc mereu rugăciuni din cărţi, acatiste, paraclise, alţii se roagă doar cu propriile lor cuvinte. Care e rugăciunea pri­mită de Dumnezeu?
- O rugăciune izbucnită din inimă, plină de încre­dere. Dumnezeu este foarte prezent în viaţa noastră, şi atunci, oriunde suntem, ne putem adresa Lui, iar El este prezent mereu şi ne ascultă. Să ne rugăm cu aceas­tă încredere în Dumnezeu, cu această credinţă puter­nică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adese­ori, noi ne rugăm, dar n­-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credinţă, n-avem această încredere în Dum­nezeu cu toată fiinţa noastră. Atunci ne ascultă Dum­ne­zeu, când ne rugăm cu încredere.
- Există şi un program de rugăciune pentru creş­tinul din lume, un program pe care el ar putea să-l respecte zilnic?
- Eu pot să vă dau un exemplu, nu un program. Nu prea cred în programe încredinţate românilor noştri, pentru că le respectă 2-­3 zile şi după aceea le părăsesc, că se plictisesc. Le acceptă cu vorba, dar practic se lasă repede. E şi o vorbă, că la noi, la români, o sărbătoare nu durează mai mult de trei zile.
Să vă dau acum exemplul practic, din Pateric. În Orient, acolo unde s-a petrecut întâmplarea, de obicei plouă foarte rar. Un tânăr din vremea aceea mergea să vadă un bătrân care trăia în deşert. Când a ajuns, bă­trânul l-a întrebat: “Ce mai este prin lume?”.
Iar fra­tele i-a răspuns: “E secetă mare. Se roagă preoţii în biserici şi tot nu plouă”. Bătrânul s-a mirat: “Cum frate? Vă rugaţi şi tot nu plouă? Ia să ne rugăm şi noi”. Bătrânul s-a pregătit pentru rugăciune, apoi şi-a ridicat mâinile în sus şi a spus câteva cuvinte către Dum­nezeu. Le­-a spus în taină, nu cu voce tare, şi deo­dată a început ploaia! Nu plouase de luni de zile. “Vezi frate? Dacă ne rugăm, plouă”. Bietul tânăr a rămas foar­te uimit, n­-a mai putut să spună nimic. E o întâm­plare reală, nu o pildă. Ce înţelegem din ea? Că o rugă­ciune din inimă, din toată fiinţa, plină de smerenie, a adus imediat un răspuns din partea lui Dumnezeu. Ime­diat a plouat! Asta e o rugăciune adevărată!
Noi însă nu ştim să ne rugăm. Suntem risipiţi în aşa măsură, încât chiar când ne rugăm pentru noi, pentru ziua de astăzi, pentru un necaz, nu suntem “acasă” totdeauna. Ne rugăm şi mintea “scapă”, alunecă, şi te surprinzi că te gândeşti la altceva, chiar atunci când te rogi. Iar dacă nu te rogi continuu, cu încredere şi cu smerenie, El nu-­ţi răspunde. Asta ne trebuie, o rugă­ciune plină de luare aminte, plină de aten­ţie. Domnul este pre­zent în fiecare zi şi noapte, este me­reu lângă fiecare din­tre noi; ne vede şi cunoaşte tot adâncul nostru, toate neputin­ţele. El ne cunoaşte, dar noi suntem cu gândul şi la El, şi în altă parte. Asta şi din cauza vrăjmaşului dia­vol, care caută să ne despartă de Dum­nezeu şi aduce fel de fel de motive, de ar­gumente, chemări şi is­pite în mintea omu­lui. Aşa ajungem să ne luăm după suges­tiile lui şi să ne des­părţim de Dumnezeu. Mai ales atunci când omul se roagă, demo­nul încearcă să intre în viaţa lui intimă ca să-l separe de Dum­ne­zeu. De aceea, în asemenea împreju­rări, când ştie că I se adresează lui Dumne­zeu, omul trebuie să rostească rugăciunea cu multă căinţă, să­-şi reproşeze lui însuşi că, iată, stă de vorbă cu Dumnezeu, dar min­tea lui este de­parte, neatentă. Sunt şi oameni care au această bună­cuviinţă faţă de Dumnezeu şi îşi reproşează că sunt risipiţi, şi nu sunt conştienţi în apropierea de Dumne­zeu, iar Dumnezeu vede această căinţă şi răspunde. Dar, cel mai adesea, mintea noastră e risipită şi ne rugăm formal. Sunt persoane care citesc noaptea multe acatiste, dar după ce citesc, dimineaţa se scoală şi în­cep să bârfească, să judece. Asta este ca şi cum nu s-ar fi rugat, şi de aceea, aceste rugăciuni nu sunt luate în seamă de Dumnezeu.
Credinţă şi tăgadă
“Trupul merge în pământ, dar sufletul îşi continuă drumul”
- Părinte, există foarte mulţi oameni care nu cred în Dumnezeu. Cum putem să-i ajutăm?
- Dacă tu, care eşti credincios, îi spui şi nu-l con­vingi, e şi din cauza lui, dar şi din cauza ta. Pentru că nu i-­ai spus măcar un cuvânt care să-l atingă. Dacă el nu are nici o legătură cu Dumnezeu, atunci pentru o ase­me­nea persoană trebuie să te rogi personal, sincer, ca Dom­nul să-i dea credinţă. Această încredere în Dum­­nezeu îl poate convinge, dar să îi spui aşa, sincer, ceea ce ştii despre El. Că Dumnezeu există, că toată această creaţie a lui Dumnezeu nu putea să o facă ni­meni, decât o putere supranaturală. Soarele, stelele, tot acest ansamblu extraordinar care ne înconjoară şi care este în mişcare cu o regularitate de ceasornic. Ceasor­nicul mai rămâne în urmă din când în când, dar angre­na­jul care este în jurul nostru e de o precizie extraor­dinară, nu are nici o eroare. Cine îl ţine? Întâm­plarea? Întâm­plare nu poate să fie, întâmplarea este ceva foarte nesigur. Este o forţă care întreţine totul. După ce le-a creat, le ajută să reziste. Poţi să convingi un om şi vorbindu-i despre moarte. Să-i spui că dacă se uită îm­prejur poate să vadă că toţi oamenii mor; în întreaga istorie nu au existat decât două persoane care n-au murit – Enoh şi Ilie. Ei nu au murit încă, sunt cu trupul la cer. Încolo, murim cu toţii şi ar trebui să se convingă şi el că moare şi nu ştie ce-l aşteaptă dincolo. Îi poţi spune că dincolo este o judecată, iar faptele pe care le-a făcut în lumea aceasta sunt ştiute de Dum­ne­zeu şi va da seamă pentru toată viaţa trăită pe pământ.
Dacă îşi dă seama de acest lucru şi îşi dă seama că lumea de dincolo nu este un pustiu, că dincolo este viaţă în continuare şi că tot ceea ce vorbim de mii de ani e ade­vărat, şi dacă mai crede în această istorie a mântuirii care se răsfrânge peste noi, este foarte bine pentru el. Atunci poate că se întreabă şi el – ce face după moarte? Când iese sufletul, acea esenţă din noi, trupul nos­tru, această maşină extrem de compli­cată pentru care ne străduim toată viaţa, nu mai are nici o valoare. Am murit şi gata! Trupul merge în pământ, dar sufletul, acea esenţă care a încetat să mai fie în noi, îşi continuă drumul. Dacă omul necredincios îşi dă seama de această situaţie se poate întreba: acea esenţă din mine care a ieşit, care până acuma era foarte utilă pentru mine, prin care vorbeam şi prin care lucram, unde este? Şi îi poţi răspunde că ea continuă să existe în împărăţia lui Dum­nezeu, Autorul întregului Cosmos. Sufletul este în seama lui, stă undeva. Rămâne acolo un anumit timp, indefinit, până la judecata viitoare, când acest trup, aşa cum a fost el mâncat de şobolani, de şerpi şi alte vie­ţuitoare, acest trup va învia şi se va uni din nou cu sufletul şi vor trăi amândoi în veşnicie, aşa cum a rânduit Dumnezeu. Unde? În lumină sau întuneric. Cel care şi-a trăit viaţa urât nu va avea loc în lumina lui Dumnezeu din cer. N-are loc, şi atunci îl ia în primire stăpânul întuneri­cului. Dar cel care a făcut nişte lucruri frumoase în viaţă, cel care a trăit după porunca lui Hris­tos, spun Sfinţii Părinţi, trăieşte în lumină; în lu­mină veşnică va trăi şi trupul lui înviat. Iar dacă aceste lucruri le ia în bătaie de joc, cum se întâmplă de obicei, e spre marea lui pagubă.
Pe Dumnezeu oamenii îl intuiesc foarte greu. Dacă nu crezi în Dumnezeu, e bine să fii totuşi rezervat. Şi dacă totuşi eşti în stare să mai asculţi şi de alţii, roa­gă-te… Roagă-te să ţi se lumineze mintea, care este îm­bâcsită adeseori cu fel de fel de idei de-astea năstruş­nice şi fără Dumnezeu. Să te lumineze Dumne­zeu, şi vei vedea aceste lucruri în jurul tău. Dacă omul nu se convinge să facă aceste lucruri, rămâne în ignoranţă până la sfârşitul vieţii.
Săraci şi bogaţi
“Milostenia îi este foarte plăcută lui Dumnezeu”
- Părinte Sofian, ţara noastră este foarte săracă şi cu mulţi oameni ajunşi în pragul deznădejdii din pricina lipsurilor materiale. Cum să reziste ei prin credinţă la astfel de încercări?
- Cel care nu are ce mânca să aibă încredere în Dumnezeu, pentru că înainte de a ne ajuta oamenii, ne ajută Dumnezeu. Şi, dacă poate, să se roage cu toată în­crederea. Nu-l lasă Dumnezeu! Îi deschide inima unui bogătaş care-l ajută. Cunosc un asemenea om, care lucra la noi odată, pe când restauram biserica mare. Era un om obişnuit, dar avea mare încredere în Dumnezeu. Nu amâna niciodată timpul de rugăciune şi avea programul lui, pe lângă alte ocupaţii legate de fa­milie. Ei bine, omul acesta, când ajungea să aibă lip­suri, se ruga la Dumnezeu. Dar nu erau lipsuri din cau­za lenii. Se ruga şi atunci îi venea ajutorul. Pare incre­di­bil pentru multă lume, dar aşa se întâmpla. Cine ştie cum, venea la el câte un om şi-i spunea – “Măi Gheor­ghe, n-ai nevoie de nişte pâine? Sau de nişte ali­mente sau chiar de carne?”. Ei bine, oameni ca el sunt nişte rarităţi… Ştiu că omul, când n-are ceva, în loc să se roage, înjură! Îl înjură pe Dumnezeu, în primul rând, că nu îl ajută, şi pe urmă îi înjură pe cei din jurul lui. Apoi se bate cu soţia…
Bogătaşii nu prea stau de vorbă cu alde mine, evită să stea de vorbă cu un popă. Dacă ar vorbi cu mine, i-aş sfătui să nu se gândească numai la ei, că mai sunt şi alţii pe lume, oameni săraci, pe care trebuie să îi ajuţi, iar ei pot. În loc să pună banii la bancă, să ajute câţiva săraci. Adeseori aceşti oameni, care au bani, nu ştiu ce să se mai facă cu ei. Ar trebui să intre şi ei în situa­ţia omului sărac, care n-are niciun fel de mijloc de a se salva de necazuri, şi atunci îşi va da seama că celălalt, aproapele lor mai sărac, are cu adevărat ne­voie de ei. Sfântul Antim era foarte convins că miloste­nia este foarte plăcută lui Dumnezeu. În viaţa duhov­nicească ai aceste două virtuţi: rugăciunea curată – care implică efortul de a te curăţi şi a te apropia de Dum­nezeu – şi milostenia. Ultima virtute îi este foarte plăcută lui Dumnezeu. După cum ştim, la Judecata din Urmă, Mântuitorul ne va spune: “Am fost flămând, am fost însetat, am fost bolnav, am fost strein, am fost în închisoare…”. Iar noi îi vom spune: “Doamne, când? Dacă Te ştiam aşa, Te-am fi ajutat!”. Iar el ne va răs­punde: “Întru­cât nu i-aţi ajutat pe cei mai mici fraţi ai Mei, pe semenii voştri, pe Mine nu M-­aţi ajutat”. Aşa încât, să nu uităm milostenia şi rugăciunea curată. Sunt cele mai bune fapte, fapte apropiate şi plăcute lui Dum­ne­zeu. Sunt lucruri pe care le poate face fiecare dintre noi, dar pentru asta trebuie un efort şi o convin­gere. Biserica face ce poate să facă, cu nişte oameni care fug de ea şi fug de Dumnezeu. Nu-i poate prinde cu arca­nu’, să-i oblige să facă ceea ce vrea Dumnezeu. Asta e libertatea omului. Îngerii buni de pildă nu pot greşi. Aşa i-a lăsat Dumnezeu după căderea lui Luci­fer. Unii au căzut şi nu se pot îndrepta. Diavolii râd de mântuire în hohote; n-au nevoie de ea! N­-au nevoie nici de Dum­nezeu. Omul a rămas singura fiinţa care îşi alege singură locul în veşnicie. Omul, prin libertatea lui, poate adera la bine sau la rău. De aceea e pus într-o grea încurcătură. Trebuie să alegi, să judeci bine, ca să alegi ce este bun cu adevărat. Asta depinde de tine.
Darul şi povara libertăţii
“Sufletul are alte pretenţii decât cele materiale”

- Şi cum putem alege bine, când avem atâtea tentaţii?
- Scopul vieţii noastre, spus pe scurt, este mântuirea. Mântuirea pre­su­pune eli­berarea de rău şi orientarea către împără­ţia lui Dumnezeu. Asta-i mântuirea! În viaţa noastră sunt două puteri care ne ur­mă­resc şi ne vor – Dumnezeu, puterea bună, forţa aceas­ta universală care ne atra­­ge către ea, şi forţa răului, care de ase­menea ne vrea şi ne atrage către ea. Forţa aceas­ta a răului este ea însăşi în luptă cu Dumnezeu, iar noi, având libertate, ale­gem. Alegem ce vrem noi. Unii îl aleg pe Dumnezeu, alţii pe celălalt. Acum, atracţia către Dumnezeu este niţe­luş mai grea, pentru că tre­buie să ai stăpânire de sine, pe când răul este mai aproa­pe de firea omeneas­că. De aceea omul greşeşte adeseori, pentru că a tinde către bine implică un efort personal, pe când a tinde către rău este uşor. Omul primeşte de obicei ceea ce e mai uşor, ceea ce vine fără efort. Noi ne înşelăm ade­seori, făcând un fel de rai pe pământ. Trăim încărcaţi de materie, şi această materie ne aduce nişte satisfacţii, nişte bucurii. Omul, dacă mănâncă, bea şi doarme bine şi are şi celelalte pe­tre­ceri la îndemână, e mulţumit. Nu se mai gândeşte că are şi un suflet în el, iar sufletul are alte pretenţii decât cele materiale. De aceea, pentru omul înţelept, care se gândeşte serios la viaţa lui, e ne­ce­­sară şi asceza. Prin asceză înţeleg înfrânarea omului de la belşugul de mâncare şi băutură, dar şi controlul fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte. Asceza însemnează controlul vieţii noastre lăuntrice, fie că se referă la cele materiale, fie că se referă la cele duhovniceşti, acest control e nece­sar pentru că ne încărcăm cu tot ceea ce facem, cu toate abuzurile noastre. Şi dacă nu căutăm să ne desco­torosim de ele în viaţa aceasta, căindu-ne pentru ele, plecăm cu această încărcătură dincolo.
Ştiu că se iau foarte uşor aceste lucruri – “Ei, ce ştie popa?”. Nu e chiar aşa; ceea ce ştim noi ştim din gura lui Dumnezeu. El S-a coborât pe pământ, S-a întrupat pentru noi, a fost şi răstignit şi ucis de oameni, însă cu putere de Dumnezeu a înviat. De atunci este pururea cu noi prin harul Său, prin Sfânta Spovedanie şi Împăr­tăşanie. El este prezent în viaţa noastră şi ne ajută în continuare să ne mântuim, adică să ne realizăm ca nişte oameni luminoşi. Dumnezeu este lumină şi ne vrea în lumină; vrăjmaşul este întunecatul care ne vrea în întunericul lui, iar fiinţa omenească are această li­ber­tate de a-şi hotărî viitorul. Suntem lăsaţi pe pământ să ne pregătim loc undeva în lumină. Depinde doar de noi ce alegem.
Sursa:Formula AS