duminică, 28 septembrie 2014

Evanghelia de Duminică: Prin mreaja Cuvântului, Apostolii au câştigat suflete

pescuirea-minunata
Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea minunată (Luca 5, 1-11)
„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacob, şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“
Textul Sfintei Evanghelii rânduit a fi citit astăzi, la Sfânta Liturghie, are o frumuseţe literară şi o adâncime teologică şi duhovnicească aparte. Aflăm informaţii istorice esenţiale privitoare la chemarea la apostolat a Sfinţilor Apostoli Simon-Petru, Iacov şi Ioan, într-un context particular al pescuirii minunate în apele lacului Ghenizaret, prilej fericit pentru un nou început în viaţa acestora pe calea urmării lui Hristos. Poate că noi, niciodată, n-am fi auzit despre ei dacă ar fi rămas la bărcile lor de pescuit.
Urcând în corabia pescarului Simon, Mântuitorul învăţa mulţimile. Din textul Sfintelor Evanghelii înţelegem că erau orele dimineţii, pescarii din cele două corăbii spălându-şi mrejele, după o noapte de trudă zadarnică în largul apelor Ghenizaretului. Cunoscând această situaţie, Mântuitorul îl provoacă totuşi pe Simon să iasă din nou cu corabia în larg pentru a pescui, pregătind astfel convertirea acestuia. Cunoaştem răspunsul pescarului cuprins, pe de o parte, de îndoială, dorind parcă să-l convingă pe Iisus că n-ar avea nici un sens o nouă ieşire în larg, în urma eşecului experiat, deja, în timpul nopţii (de câte ori nu se vor fi întors din larg fără peşte…), pe de altă parte însă, urmând cuvântul Învăţătorului său, şi-a îndepărtat „corabia la adânc“. Luând parcă aminte la cuvintele Mântuitorului pe care le-am auzit la Sfânta Evanghelie din duminica trecută despre lepădarea de sine a omului, despre luarea crucii şi despre urmarea lui Hristos, Simon se leapădă de sine şi nu mai face ceea ce voia să facă, ci urmează cuvintele Învăţătorului său.
Hristos răsplăteşte mai mult ascultarea decât truda. Transformă zdroaba de toată noaptea a pescarilor într-o bucurie nesfârşită şi inexprimabilă. Aceştia au prins mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele, corăbiile fiind gata să se scufunde. Minunea pescuirii minunate, ca exemplu viu al puterii dumnezeieşti a Mântuitorului, ca răspuns la ascultarea pescarului Simon, a fost atât de copleşitoare, încât a generat sentimentul păcătoşeniei în sufletul său: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!“ Mântuitorul îi încurajează însă şi pe el, şi pe ceilalţi doi pescari, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, copleşiţi şi ei la vederea minunii, încredinţându-i de noua calitate pe care le-o conferea acum, de pescari de oameni. Hristos îi cheamă din marea peştilor în marea societăţii omeneşti. Atitudinea finală a acestora a fost una categorică, fără echivoc, cu multă convingere şi bucurie: „Trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“. Răspundeau pozitiv şi plenar la chemarea Mântuitorului.
În toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc
Dialogul dintre Iisus şi ucenicul său Simon-Petru în corabia acestuia, pe apele lacului Ghenizaret, are o semnificaţie fundamentală pentru înţelegerea lucrării sfinţitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa ucenicilor săi din acea vreme, dar şi în viaţa Bisericii astăzi.
În această lucrare minunată asupra naturii înconjurătoare şi asupra oamenilor, Domnul nostru Iisus Hristos Îşi dovedeşte puterea sa dumnezeiască şi mântuitoare. Pescarii din Galileea devin pescari de oameni, prin puterea primită de la Dumnezeu. Transformarea lor în apostoli neînfricaţi s-a făcut cu puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Ei, care îşi exercitau activitatea doar cu puterile lor proprii limitate, au primit acum putere de sus, care i-a transformat. După Înviere, Domnul le-a promis „făgăduinţa Tatălui“ (Luca 24, 49), Care le va da putere să fie martorii Evangheliei Lui până la marginile pământului (Fapte 1, 8) şi le-a descoperit că misiunea aceasta trebuie să continue până la sfârşitul veacurilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19-20). Prin mreaja Cuvântului (lucrarea lor mărturisitoare), au câştigat mulţimi de oameni pentru Împărăţia cerurilor. Aici este concentrată întreaga activitate misionară şi pastorală a Bisericii pentru mântuirea oamenilor.
Convertirea pescarilor de peşti în pescari de oameni s-a putut face datorită răspunsului pozitiv al acestora la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos. Pescarii „au lăsat totul“ (luntri, peşti, casă, părinţi, familie) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. În sufletele lor s-a aprins o mare dragoste pentru El, încât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
În anii următori ai vieţii lor n-au scăpat cu totul de ispita îndoielii. Ca pescar de oameni, Simon-Petru a continuat, uneori, să se îndoiască: de trei ori în curtea lui Pilat şi atunci când Iisus l-a chemat la Sine pe valurile lacului Ghenizaret. A simţit mereu nevrednicia sa de om, dar şi bucuria pe care i-a făcut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazurile firii cu adâncurile rostului dumnezeiesc.
Adeseori, şi noi simţim îndoiala, limitele şi nevrednicia noastră omenească în ceea ce facem. Nu cugetăm cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. Să ne propunem ca viaţa noastră de creştini să fie, în toate făptuirile ei, un răspuns pozitiv la chemarea lui Dumnezeu, o împlinire a poruncilor Lui, o năzuinţă puternică de a ne potrivi viaţa cu voia Lui. Să ne unim gândurile noastre cu cele ale lui Dumnezeu şi să-L iubim pe El. Atunci vom înţelege adevăratul rost al vieţii noastre creştine. Vom constata atunci fiecare în parte că nu putem realiza nimic trăitor în afara învăţăturii Lui, în afara legilor statornicite de El. Toate strădaniile noastre în afara cuvântului Lui sunt zadarnice, ca şi truda pescarilor din Evanghelia de astăzi. „Toată noaptea ostenindu-ne, n-am prins nimic“ – este munca lipsită de harul lui Dumnezeu, „dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele“ – este munca sfinţită prin har, munca aducătoare de rod bogat şi satisfacţie materială şi spirituală.
Să avem inimile curate precum Sfinţii Apostoli, pentru ca să ne putem bucura de lucrarea dumnezeiască sfinţitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dumnezeu lucrează în lume prin mijlocirea inimilor care se deschid liber spre El şi atunci El lucrează ca o revărsare de lumină, de pace şi de iubire, vindecând necazurile, limitele, neîmplinirile şi îndoielile noastre cotidiene. Să ne aducem aminte de răspunsul liber şi voluntar al Sfintei Fecioare Maria, la vestea adusă ei de Arhanghelul Mihail, că va naşte pe Mântuitorul: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău“ (Luca 1, 38). Ar fi putut să refuze. Observăm că Dumnezeu este Cel care are iniţiativa, dar consimţământul şi conlucrarea Sfintei Fecioare sunt indispensabile. În calitatea noastră de oameni trebuie să ne redescoperim vocaţia de fiinţe libere, euharistice şi dialogale.
În toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Credinţa îşi are apele sale adânci. Tot aşa şi suferinţa, durerea şi pierderea. Dar tocmai acestea sunt cele ce umplu mrejele de rodnicie. „Necazurile, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită care întoarce necazul în bucurie. Întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi. Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El. Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu. Fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul. Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu, dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii – bune toate – şi din ele propovăduim pe Dumnezeu“ (Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006, p. 13).
Hristos Domnul dăruieşte şi azi oamenilor putere, curaj şi bucurie după măsura credinţei lor în El şi a iubirii lor faţă de El şi de Biserica Sa. „De aceea, El cheamă şi astăzi pe oameni să fie ucenici ai Săi, pentru a binevesti Evanghelia iubirii milostive şi a păstori pe credincioşi pe calea mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii“ (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Predică la Duminica a 18-a după Rusalii, sept. 2012).
Începutul uceniciei Sfântului Apostol Petru a fost lepădarea de sine şi urmarea cuvântului Învăţătorului său. Să urmăm şi noi Mântuitorului Iisus Hristos, ascultând şi împlinind învăţătura Sa dumnezeiască şi împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor prin participarea la viaţa liturgică şi misionară a Bisericii.
Pr. conf. univ. dr. Mihai SĂSĂUJAN, Sursa: Ziarul Lumina

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu