Evanghelia de Duminică : Despre credinţă, încredinţare şi pronie
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.
Universul tematic al corpusului biblic de azi este extrem de bogat. El ne vorbeşte despre diversitatea slujirilor, modul de realizare a acestora în consens cu sfaturile Mântuitorului şi ale Apostolilor, tema Dumnezeului celui viu, tema profetului, tema minunii şi a diaconiei, profilul mărturisitorului, taina privirii pătrunzătoare a Mântuitorului. Dintre acestea, aş alege pentru cuvântul de azi: tema profetului, tema Dumnezeului celui viu şi tema minunii şi a diaconiei, iar pe acestea le-aş subsuma ideii generoase de credinţă, încredinţare şi pronie. Pe acestea trei să le primim ca expresii ale paşilor noştri ferm realizaţi în credinţă, nădejde şi înviere, deoarece orice reaşezare a noastră în credinţă este un fapt restaurator şi, implicit, unul de deschidere a orizontului nădejdii noastre în Dumnezeu. În acelaşi timp, acest act este o încredinţare a noastră cu privire la realismul şi la dinamismul proniei divine prin care se realizează teandria făptuirilor mântuitoare, a făptuirilor înălţătoare, a făptuirilor care te poartă pe cele trei piscuri ale istoriei mântuirii: pe Carmel, pe Horeb/Sinai şi pe Tabor. Or, cele trei sunt receptate ca toposuri ale sacrificiului primit ca adeverire, ca loc al arătării în teoria Celui Ce este şi ca loc al tăifăsuirii, al vederii celei atotîmbucurătoare din cadrul fericirii celei veşnice, căci veşnicia este o vedere pururea, o comuniune-cuminecare neîncetată a Celui în Care şi prin Care se împlinesc toate.
Cuvântul prorocului este puternic ca focul
Slujirea profetică este un dar de la Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, este expresia clară a faptului că, în purtarea Sa de grijă faţă de om şi faţă de creaţie, Dumnezeu găseşte căile cele mai înţelepte de a le comunica voile Sale, de a Se descoperi pe Sine ca Dumnezeul cel viu, de a aprinde inimile lor spre cunoaştere, întrupare şi făptuire şi spre doxologia cuvenită a fi săvârşită de om în chipul celei auzite azi: „Au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere“ (Mt. 9, 8). O manifestare asemănătoare a avut loc în Tesba Galaadului atunci când, conform tradiţiei, preotului Sovah i s-a născut Ilie, despre care un om văzător cu Duhul a mărturisit că va fi „locaş al luminii darului lui Dumnezeu“, iar despre slujirea sa: „cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător“, deci, că pruncul va fi slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, al Cuvântului cu putere multă pe care nu mulţi îl înţelegeau. De aceea, tot azi am auzit că, în loc să reflecteze asupra cuvintelor Lui, „L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui (…) ca să-L arunce în prăpastie, iar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus“ (Lc. 4, 29-30), sau că „nici un proroc nu este bine primit în patria lui“ (Lc. 4, 24). Despre cine este vorba? Despre Prorocul prin excelenţă, Hristos.
Ne întâlnim, aşadar, astăzi, cu cel care a reprezentat prorocii Vechii Legi pe Tabor, cel pe care Sfântul Maxim îl numeşte tip al bunătăţii celei dintâi, prin care toţi sunt îndemnaţi de Cuvântul pe calea reîntoarcerii lor la viaţa dumnezeiască; Ilie este tipul bunătăţii, el „care a arătat prin sine toată harisma prorocească. Căci e semnul caracteristic al bunătăţii întoarcerea celor rătăciţi cu iubire de oameni, faptă ai cărei vestitori îi cunoaştem pe proroci“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46, PSB 80, p. 159). Mai spune Sfântul Maxim că Ilie descoperă creaţiunea inteligibilă a Cuvântului creator, „întrucât istoria referitoare la el nu povesteşte naşterea lui, chiar dacă s-a născut, şi nu face să se aştepte descompunerea prin moarte, chiar dacă va sfârşi să existe în forma pământească“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46, PSB 80, p. 162).
Hristos şi slujitorii Săi
Ne întâlnim azi şi cu Cel care este plinirea vestirii lui Moise, Cel despre care le spusese: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-l ascultaţi“ (Deut. 18, 15) şi care aici, pe Tabor, Şi-a descoperit slava Sa pe cât li se putea Apostolilor să vadă. Aş cuteza să afirm că în succesiunea Ilie – Hristos avem tot profetismul scripturistic. Dar mă întorc la Ilie prunc şi vă zic: Ce fericit tată, ce fericit slujitor! Să auzi şi, apoi, să vezi cum fiul tău creşte prin credinţă în Dumnezeu! Şi o spun creând pentru toţi o minimă învăţătură: să căutăm a ţine aproape copiii noştri de Dumnezeu, căci scris este: «Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi» (Iac. 4, 8). Aproape de Dumnezeu a crescut pruncul Ilie şi această apropiere a fost edificarea desăvârşită a credinţei lui, edificare mărturisită de cărţile Regilor în două rânduri (3 Rg. 17-22; 4 Rg. 1-2), marcând îndeosebi râvna lui pentru slujirea Dumnezeului celui viu despre care spunea: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu…“ (3 Rg. 17, 1). Aceasta însemnează că El lucrează, că El stă în comuniune cu slujitorii Săi, de aceea îl numeşte Domnul Savaot – Dumnezeul oştirilor. Această credinţă statornică îl face nu numai să vestească cu curaj în faţa lui Ahab pe Dumnezeu, ci şi să se încredinţeze cuvintelor Lui şi să fugă din faţa mâniei regelui, mai întâi la Cherit şi mai apoi la Sarepta Sidonului. Şi ce minune, corbii îl hrănesc, iar cea gătită spre a muri de foame în disperarea semănată de secetă dobândeşte o nouă perspectivă a nădejdii, pentru ca, mai apoi, pe fiul ei cel mort să îl primească înviat. Aceştia sunt paşii în nădejdea autentic creştină: cel întărit în credinţă, crescut în ea aude lăuntric cuvântul Domnului în inima sa şi se odihneşte în dragostea Lui, fugind de vicleniile lumii care ucid. Auziţi-l pe Iacov zicându-ne: „Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?“ (Iac. 4, 4)… ea face ca noi să ne „risipim în plăceri“ (Iac. 4, 3). Iată, aşadar, cât de adevărat este cuvântul lui Ilie şi astăzi: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui“ (3 Rg. 18, 21). Cum, oare, să Îl urmăm? Apostolul Pavel ne spune: „Dacă avem prorocie, să prorocim, după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă împărţim altora, să împărţim cu firească nevinovăţie… alipiţi-vă de bine, bucuraţi-vă în nădejde, faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând… biruind răul cu binele“ (Rom. 12, 6-21). Şi cât de mult se împlinesc toate acestea în chipul slujirii lui Ilie prorocul! A stăruit, fără artificii retorice, în a mărturisi pe Stăpânul cel adevărat chemând poporul la credinţă. A stat împotriva celor ce rătăceau căutându-l pe Baal-Zebub, spunându-le că Dumnezeu este în Israel. Şi-a dăruit darul şi s-a răcorit în zefirul uşor în care Domnul îi grăia despre mărita Sa înălţare (3 Rg. 19, 11-12).
Ilie, chipul sincerităţii neprefăcute
Dar vorbirea despre prorocul Ilie este destul de frecventă şi în Noul Testament. Aici, el este pus în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul, cu Mântuitorul, dar nu pentru că aceştia ar fi reapariţii ale vechiului profet, ci pentru că, în slujirea lor, se simt din nou fermitatea, claritatea, simplitatea duhului lui Ilie care urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri. Duh atât de trebuincios şi azi, când, din păcate, sunt mulţi specialişti „în scenografii, regii, procese montate şi osândiri, cu forme legale şi cu totul proceduriste, ale celor fără de vină, când minciuna, înşelăciunea, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului şi încercarea de a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante“ sunt foarte frecvente. De aceea, spunem că împlinim cu adevărat cinstirea lui atunci când întrupăm această pildă „de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună şi de idolatriile contemporane, scârbă de făţărnicie şi de uimita silă atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură“ (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi). Această prăznuire este cerută nouă şi de faptul că prorocul va veni împreună cu Enoh înaintea Parusiei Domnului (Mal. 3, 23; Apoc. 11, 3-12) şi se cuvine ca toate să le trăim în această perspectivă eminamente profetică, pentru ca, venind, să-şi găsească darul înmulţit, în floare, chiar dacă nu vor mai fi decât şapte mii, şi aceia ascunşi de răutatea veacului.
Paşi în veşnicie
Paşii prorocului Ilie în credinţă şi în nădejde sunt, aşadar, paşi în veşnicie încă din acest timp istoric (sec. IX î.Hr.). Ei sunt marcaţi, spuneam, de cele trei piscuri: de Carmel – muntele jertfei în chipul celei de pe Moria (Fac. 22), dar este moment de redefinire a credinţei autentice şi încredinţare (Evr. 11, 1); de Horeb/Sinai – munte al contemplării şi al legăturii veşnice, unde zefirul te pregăteşte să intri în foc şi să fii înălţat, cât mai eşti aici, în lume, cu mângâierea Emausului; şi de Tabor – muntele taifasului în care prorocia se plineşte prin exegeza hristică a Patimilor şi a Învierii care îi face pe cei doi să cânte: acesta este Canaanul sufletelor vii, lasă-ne, Doamne, să ne bucurăm de cei care voiesc a se zidi din nou în Tine spunând: să facem trei colibe ştiind că Tu zideşti cu adevărat cetatea. Şi, astfel, înţeleg că în această descoperire se desăvârşesc şi credinţa, şi nădejdea, şi rugăciunea celor doi în dragostea veşnic izvorâtoare de viaţă veşnică şi fericire.
Mai mult decât atât, priviţi cum, din cei şapte mii, s-au desprins patru oameni care l-au luat pe slăbănog şi l-au pus înaintea Domnului, nimic zicând, ci numai crezând şi nădăjduind că El este tămăduirea. Şi ei au plecat, s-au întors în cămara lor ca să ardă mereu de credinţa în Domnul. De aceea, mă întorc la Apostolul Pavel şi zic: Dumnezeu ne iubeşte şi este aproape de noi atunci când, în iubire frăţească, unii pe alţii ne iubim şi când în sârguinţă nu pregetăm ca dragostea noastră să nu fie făţarnică. Şi să ştiţi că şi noi avem de ce să ne bucurăm deoarece şi la noi (în Biserică) a înflorit floarea Sidonului, spicul slujirii aproapelui, diaconia înţeleasă acum ca slujire a celor patru bărbaţi, fie ca aducere la Hristos, fie ca descoperire/desfacere a acoperişului pentru ca, peste noi, să se reverse cerul, izvorul proniei Lui. Cojocul lui Ilie este lucrător şi azi. Lucrarea lui se va înmulţi atunci când cu toţii vom deprinde şi vom învăţa că rugăciunea şi asceza sunt aripile cu care ne înălţăm în credinţă. Şi astfel, mărturisind lumii pe Dumnezeul cel viu cu adevărat, să fim hrăniţi cu pâine şi carne/cu trup şi sânge şi, întăriţi fiind prin El, să cerem focului/Duhului să se sălăşluiască întru noi pentru ca, prin El, prin Duhul, Hristos să ia chip în noi, de data aceasta în fericit arătatul chip al Taborului.
Focul se pogoară peste jertfă, nu peste pietre!
Şi totuşi, vremea este să înţelegem că în rugăciune omul devine o făptură recapitulativă, adică persoană conştient dialogică neîncetat cu temeliile după trup şi cu cea care este după Duh. Astfel, să aducem cu noi pe cei slăbănogi şi să-i punem în faţa lui Hristos. El va şti mai bine decât noi ce este de făcut. Aşadar, ieşiţi pe străzi şi pe uliţi şi aduceţi-i pe toţi, ospăţul este îmbelşugat! Dar mai este ceva: este actul spălării jertfei, oare mai ştim cum să o facem? Atunci când asculţi cuvântul, el îţi transmite ceva pe lângă darul înţelegerii, moment în care începe întruparea lui. El îţi zămisleşte darul găsirii izvorului curăţitor al jertfei, darul lacrimilor, metanoia cea izbăvitoare de toată răutatea. Când o gustăm – fiindcă trebuie să fie a întregii făpturi -, simţim căldura veşmântului lui Ilie, care, atingându-ne, ne face părtaşi înţelegerii învierii. Or, aici ne poticnim, când zicem de multe ori şi noi, ca şi apostolii: ce înseamnă înviere? (Mc. 9, 10). Veşmântul acesta minunat ne face părtaşi înţelegerii pe care ei, Ilie şi Moise, au primit-o pe Tabor şi care însemnează: una, Eu şi Tatăl, şi precum una Ei, aşa şi noi. Iar atunci toţi înviază fiind aşezaţi prin noi în faţa lui Hristos. Ce dar, ce minune, ce slujire! Aşadar, să gustăm şi să vedem că e bun Domnul şi apoi să cântăm: Gata este inima mea, gata este, Dumnezeul meu! Căci a ne face părtaşi trebuinţelor sfinţilor înseamnă: a asculta cuvântul, a-l întrupa, a lucra cu putere multă, nu din noi, ci din har. Iată de ce îndemn ca, în casele noastre, să citim acest mănunchi de cuvinte veşnice. Să le citim şi vom vedea că Scriptura lucrează în noi pentru că inima împietrită e în seceta cuvintelor, dar, când vine zefirul lor, ca roza Ierihonului înfloreşte în mijlocul deşertului simbolizând acolo, dar trăind aici chipul Învierii. Aceştia au fost paşii în credinţă, în nădejde şi în pronie pe care prorocul Ilie ni i-a descoperit. Acum să ne descoperim creştetul şi să-l curăţim de toate gândurile rătăcirii pentru ca, în smerenie, să-l chemăm pe Sfântul Proroc Ilie zicând: Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să ne dea nouă duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi, cu atotputernica Sa bunăvoinţă, să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumându-ne spre tot lucrul bun, ca să ne întărească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, al iubirii de aproapele, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei după cuvântul lui Dumnezeu. Dă-ne putere să lepădăm năravurile acestei lumi, ce întinează neamul creştinesc şi aruncă lumea în bezna necinstei, desfrâului şi a pierzaniei, pentru ca şi în noi să strălucească lumina darului tău. Şi aceasta să fie lumină căilor noastre ca să păşim şi noi, ca şi tine, în ceata celor care slujesc neîncetat slăvind şi preamărind numele Dumnezeului celui viu zicând: Viu este Domnul în faţa căruia slujesc, viu este, gata este inima mea, Dumnezeul meu! Şi, înzdrăveniţi, să păşim către cer cu râvna ta, prorocule preaiubite. Amin!
pr. dr. Ioan Chirilă, Sursa: Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu