Evanghelia de Duminică: Mila lui Hristos are drept temei credinţa celor vindecaţi
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
Numai Sfântul Evanghelist Matei prezintă vindecarea celor doi orbi şi apoi a unui mut demonizat după ce a săvârşit minunea învierii fiicei lui Iair. Ceilalţi Evanghelişti nu relatează aceste minuni.
Cei doi orbi aşteptau pe Domnul. De aceea, Sfântul Evanghelist Matei îşi începe istorisirea în felul următor: Şi trecând pe acolo Iisus, l-au urmat doi orbi, strigând şi zicând: Miluieşte-ne, Fiul lui David. Mărturisirea aceasta era corectă, dar insuficientă. Iisus este Mesia, de aceea mărturisirea orbilor era corectă. Dar, prin ceea ce este, El întrece speranţele iudaice. Orbii auziseră că Mântuitorul Hristos vindecă pe slăbănogi, pe leproşi, pe îndrăciţi şi că tocmai înviase pe fiica lui Iair, care fusese moartă. Ei au înţeles că acestui mare Făcător de minuni nu i-ar fi greu să le redea şi lor lumina ochilor.
Cei doi orbi, femeia cananeancă (Mt. 15, 22) sau mulţimea la intrarea triumfală în Ierusalim (Mt. 21, 9, 15) îi dau Mântuitorului Iisus acest apelativ de „Fiu al lui David“, totuşi niciodată în Sfintele Evanghelii Iisus nu foloseşte El Însuşi pentru Sine acest titlu. Iar dacă Sfântul Matei foloseşte titlul de „Fiul lui David“ în chiar primul verset al Evangheliei sale – „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam“ (Mt. 1, 1), cu scopul evident de a sublinia adevărul Întrupării, totuşi, conştient de insuficienţa acestui titlu ca mărturisire hristologică, el nu-l mai foloseşte niciodată în exprimările care-i sunt proprii, ci redă numai folosirea sa de către alţii, care recunosc în Iisus pe Mesia Cel aşteptat, dar cărora nu li s-a relevat, ca lui Petru, taina dumnezeirii Sale, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe care Domnul l-a şi fericit, pentru că nu trupul şi sângele i-au descoperit adevărul, ci Tatăl Lui, Care este în ceruri. Fiindcă toţi iudeii cunoşteau făgăduinţa lui Dumnezeu, pe care o făcuse regelui David, că Mesia va fi coborâtor din neamul acestuia cu toate prerogativele şi darurile Sale, ei credeau că este totuşi numai un om. Din Vechiul Testament, evreii nu descifrează taina dumnezeirii lui Mesia.
Mântuitorul Hristos nu comentează, nici nu respinge titlul mesianic, care avea nuanţă etnico-politică în gura unui iudeu, ci îi dă adevăratul conţinut prin vindecarea pe care o săvârşeşte imediat. În vremea aceea, tot poporul aştepta să vină Mesia, ca să elibereze poporul lui Dumnezeu. Aşadar, cei doi orbi, care la suflet erau mai luminaţi decât cei care aveau ochii sănătoşi, înţelegeau şi credeau că Iisus este Mesia cel aşteptat. Ei Îl numesc aşa şi Îl mărturisesc în mijlocul poporului ca Fiu al lui David. Ce importanţă avea pentru orbi că fariseii şi cărturarii aveau ochi sănătoşi, că citiseră Legea, că văzuseră faţa Domnului, câtă vreme ochii sufletului lor erau închişi? Orbii au recunoscut pe Fiul lui David, pe care nu L-au recunoscut cei care vedeau bine. Aşa şi astăzi sunt mulţi care au lumina ştiinţei, dar se arată mai orbi decât cei neştiutori de carte când este vorba să vadă lumina Evangheliei şi să primească adevărul cel mântuitor al lui Hristos.
Fiecare din cei doi orbi a cuprins în rugăciunea lui şi pe celălalt, cerând mila comună
Ce doresc orbii de la Fiul lui David? Ei cer milă. Ei zic: „Miluieşte-ne“. Orbii ştiu din psalmii lui David că urmaşul acestuia, Mesia, va avea milă de săraci şi că trupurile şi sufletele săracilor va mântui (Ps. 71, 13). Mila pe care o cer orbii era desigur o milă potrivită cu suferinţa lor, era milostivirea care să-L facă pe Domnul să le dea lumină ochilor. Însă rugăciunea lor „miluieşte-ne pe noi“ era o rugăciune cunoscută, fiindcă aducea aminte de Psalmul 50, prin care psalmistul cere mila, cu totul indispensabilă pentru mântuirea oricărui om. Şi de aceea nu este nici o împrejurare a vieţii noastre în care noi, creştinii, să nu simţim nevoia să ne rugăm fierbinte Domnului şi să zicem, ca şi cei doi orbi, „miluieşte-ne“. Este însă de luat în seamă că orbii n-au zis fiecare în parte „miluieşte-mă“, ci au zis: „miluieşte-ne“. În felul acesta fiecare din cei doi orbi a cuprins în rugăciunea lui şi pe celălalt, cerând o milă comună, o lumină a ochilor pentru amândoi, nu numai pentru sine însuşi. Necazurile leagă pe oameni mai mult decât întâmplările bune. Oamenii care suferă aceleaşi necazuri, bolnavii care suferă de aceeaşi boală şi zac în acelaşi spital prind adeseori mare dragoste unii de alţii şi se apropie între ei. Iar dragostea şi mila dumnezeiască se revarsă mai din belşug când se roagă împreună mai mulţi care suferă împreună şi cer de la Dumnezeu aceeaşi binefacere.
De cea mai mare însemnătate este însă faptul că cei doi orbi, după ce au strigat de mai multe ori cerând milă de la Mântuitorul Hristos, şi n-au primit-o, nu se deznădăjduiesc, ci Îl urmează strigând în tot timpul drumului.
Domnul Hristos nu-i vindecă pe orbi în timp ce era pe cale, din cauza mulţimii poporului. El nu doreşte să sporească entuziasmul poporului, care, în urma vindecării minunate a femeii care suferise de 12 ani de scurgere de sânge, era destul de ridicat.
De multe ori, Iisus vindeca pe cei bolnavi numai când era rugat, ca să nu se creadă că săvârşeşte aceste minuni din iubire de slavă deşartă; şi nu doar pentru aceasta, ci şi pentru ca să arate că şi bolnavii erau vrednici să fie vindecaţi, şi ca să nu spună cineva: „Dacă de milă îi vindecă, atunci trebuie să-i vindece pe toţi!“ Dar şi mila lui Hristos avea un temei; anume, credinţa celor vindecaţi, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Matei.
Intrând El în casă, au venit la El orbii. Nu s-au sfiit să intre şi în casă. Mântuitorul Hristos, voind să le pună la încercare credinţa lor, a mers în drumul Său părând indiferent la strigătele şi la rugăciunile lor. Domnul a folosit şi acum obişnuita Sa metodă, conform căreia pare că este surd la rugăciunile şi cererile noastre şi ne învaţă că „trebuie să ne rugăm totdeauna şi să nu ne pierdem nădejdea“ (Lc. 18, 1). Mântuitorul Hristos face acest lucru ca să ne unească mai strâns cu El, prin rugăciune răbdătoare, ca să se întărească mai mult credinţa şi să ne facă vrednici de daruri mai mari şi de milă mai îmbelşugată decât o cerem noi.
Orbii Îl mărturisesc pe Iisus ca Domn
Abia când orbii au intrat în casa lui Matei, Domnul a rupt tăcerea şi le-a spus: Credeţi că pot să fac acest lucru? Credeţi că Eu, cu propria Mea putere, pot să fac aceasta? Sau credeţi că o voi face, precum făceau prorocii, care aveau putere de la Dumnezeu? Întrebarea Mântuitorului Hristos nu-i fără rost. Deşi era de la sine înţeles ce doreşte un orb, dar Iisus aducea pe toţii oamenii care-L rugau ceva să-şi precizeze dorinţa, să-şi concentreze sufletul asupra lucrului pe care-l cer de la El. Era şi un fel de verificare a credinţei lor. Dacă n-ar fi avut-o, probabil nu s-ar fi vindecat. Dacă cerem de la Iisus vindecare trupească sau sufletească, trebuie să avem mai întâi în sufletele noastre credinţa în atotputernicia Sa. Minunile se fac în cooperare. Evident că Dumnezeu le poate face şi din proprie iniţiativă, când crede El necesar, dar, precum ştim din Noul Testament, de cele mai multe ori Iisus a apelat la cooperarea celui care a avut nevoie de un astfel de ajutor.
Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi cărora le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos duhovnicesc şi mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu din cauza păcatelor care îi stăpânesc.
Omul cu credinţă adevărată crede că Iisus poate să facă şi pentru el ceea ce a făcut cu alţii. Ajunge ca omul să creadă şi Domnul Hristos să socotească lucrul crezut că este în interesul omului. Domnul Iisus vrea să ştie dacă ei cred, de fapt, că El este Mesia şi că are putere de a le reda lumina ochilor.
Orbii au înţeles bine întrebarea Mântuitorului Hristos, răspunsul lor a fost prompt: Zis-au Lui: Da, Doamne. Niciodată evreii nu îl numeau pe Domnul „Fiu al lui David“, ci orbii îi dau un nume înalt şi îl mărturisesc stăpân, zicând „Doamne“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Credinţa orbilor, întărită de lunga tăcere a lui Iisus, s-a înălţat până la gradul unei cunoaşteri şi a unei mărturisiri întregi a lui Iisus Hristos. Credinţa lor s-a verificat că era adevărată şi, de îndată, după ce au făcut mărturisirea aceasta, Domnul S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. A vorbit aşa şi pentru ca să le întărească credinţa, ca să le arate că au şi ei partea lor la săvârşirea minunii şi ca să le dea mărturie că n-au fost linguşeală cuvintele lor. Domnul Hristos n-a spus: „Să se deschidă ochii voştri!“, ci: După credinţa voastră, fie vouă. Cuvintele acestea le-a spus Domnul Hristos multora din cei care s-au apropiat de El, căutând ca ele să scoată la iveală credinţa lor înainte de vindecarea trupurilor lor. Aşa a făcut şi cu slăbănogul, înainte de a-i vindeca trupul, i-a înălţat sufletul, zicându-i: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele tale (Mt. 9, 2); aşa a făcut când a înviat pe fiica mai marelui sinagogii; a apucat-o de mână şi a poruncit ca să i se dea de mâncare, pentru ca ea să afle că El este Binefăcătorul; cu sutaşul a făcut la fel; datorită credinţei lui i s-a împlinit cererea (Mt. 8, 13); iar pe ucenicii Săi i-a izbăvit de furtuna de pe mare după ce mai întâi a alungat din inima lor puţinătatea credinţei (Mt. 8, 26). Tot aşa şi acum, cu orbii, Domnul ştia, chiar înainte de strigătul lor, cele ascunse ale sufletului lor; dar ca să aducă şi pe alţii la acelaşi zel, îi face cunoscuţi şi celorlalţi, vestindu-le, prin vindecarea lor desăvârşită, credinţa lor ascunsă.
Discreţia Mântuitorului, pildă de smerenie
Clement Alexandrinul în Stromatele sale spune că „a învăţa înseamnă a asculta de porunci; iar a asculta de porunci înseamnă a crede în Dumnezeu. Iar credinţa este o putere a lui Dumnezeu, pentru că este tăria adevărului“.
Domnul Hristos a atins cu degetul Său ochii cei închişi ai orbilor, poruncind să se întâmple minunea, după credinţa lor. Domnul cunoştea de mai înainte credinţa sinceră a orbilor. Dar acum o evidenţiază, atribuindu-i ei minunea ca să trezească râvna altor oameni.
Înainte de a da drumul celor doi orbi luminaţi, Iisus le-a poruncit cu asprime zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Cu asprime şi cu apăsare le porunceşte să ia seama ca nimeni să nu cunoască minunea. Domnul face acest lucru mai întâi ca să dea o pildă de binefacere smerită, care nu doreşte laude sau admiraţie. În al doilea rând, El voia să ascundă deocamdată minunile Sale, ca să nu întărească intenţia iudeilor, care voiau ca El să fie nu un mântuitor al sufletelor, ci un Mesia lumesc, conducător al poporului, care să-i scoată de sub jugul roman şi să întemeieze o putere iudaică mondială. Dacă minunile Sale ar fi fost vestite în popor de la început, Hristos ştia că iudeii ar fi fost în stare să aprindă răscoala împotriva romanilor şi să-L aleagă rege. După Învierea din morţi a Domnului, când Împărăţia duhovnicească a lui Hristos era de acum înfiinţată, El a poruncit abia atunci să se vestească în toată lumea minunile şi învăţăturile Sale, ca să cunoască toţi pe adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Său, cel trimis în lume (Mt. 28, 19-20).
Ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Porunca dată „cu asprime“ de Mântuitorul Hristos nu a fost respectată. Nu ni se spune că Iisus s-ar fi supărat. Nici Evanghelistul Matei nu-i condamnă. Simţământul de recunoştinţă a fost mai puternic decât datoria de supunere. Au crezut poate cei vindecaţi că porunca le era dată din smerenie şi aşa fiind, nu-i obliga. Dar, în general, nu este bine să facem lucruri pe care Domnul le interzice, oricât de bune ar fi motivele noastre. Lucrarea noastră trebuie să fie în deplină conformitate cu voia lui Dumnezeu. „Binele nu este bine dacă nu e şi bine făcut“, spunea în Didahiile sale Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.
Despre această minune nu ni se spune mai mult, dar ar trebui să repetăm că orbirea ochilor lăuntrici este neasemănat mai dureroasă decât orbirea ochilor trupului. Ochii lăuntrici, vederea sufletului cea luminată de adevărul Evangheliei, conştiinţa curată şi sfinţită vor preface lumina aceasta de astăzi în lumina veşnică a vieţii celei fericite.
Demonul legase limba mutului şi odată cu ea şi sufletul
Abia ieşiseră aceşti oameni din casa Domnului şi iată că alţi oameni aduc la El un mut îndrăcit (vv. 32-33). El devenise mut probabil în urma faptului că demonul care intrase în el i-a luat graiul. Dacă n-ar fi fost aşa, s-ar fi zis că este mut din naştere. Cum omul acesta nu putea vorbi, rudele sale sau prietenii au venit cu el la Iisus, rugându-L să-l vindece. Iisus face pe loc o minune, vindecând pe mutul îndrăcit prin izgonirea demonului din el.
Sfântul Ioan Gură de Aur face următorul comentariu: „Boala omului acestuia nu era datorită firii, ci răutăţii diavolului. De aceea a trebuit să fie adus de alţii. Bolnavul nu putea să-L roage pe Domnul, că era mut, şi nici pe alţii, că demonul îi legase limba şi odată cu limba îi legase şi sufletul. De aceea, Domnul nici nu-i cere credinţă, ci îl vindecă îndată“.
Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat în Israel aşa ceva. Cuvântul „Israel“ are aici un alt înţeles: adică, în tot decursul istoriei de până acum a poporului lui Israel. Şi de fapt nimeni dintre bărbaţii mari, care au apărut în decursul timpului în mijlocul acestui popor, n-a săvârşit fapte atât de minunate în nume propriu aşa cum le-a făcut Mântuitorul Iisus Hristos. Aceste minuni îi supărau pe farisei, că mulţimile Îl puneau pe Hristos mai presus de toţi oamenii. Şi-L puneau mai presus nu pentru că vindeca, ci pentru că vindeca uşor şi repede boli nenumărate şi de nevindecat.
Din relatarea acestor foarte scurte întâmplări din Evanghelia de astăzi, alcătuită numai din câteva versete, trebuie să ne întărim credinţa în realitatea şi adevărul minunilor Mântuitorului. Şi cu noi se pot, desigur, întâmpla minuni, chiar şi astăzi, dar cu o anumită condiţie: să putem şi noi răspunde la întrebarea: Crezi tu că pot Eu să fac aceasta?, cu răspunsul: Da, Doamne! Atunci în mod sigur răspunsul de la Dumnezeu va veni: Fie după credinţa ta.
Pr. prof. univ. dr. Simion Todoran, Sursa: Ziarul Lumina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu