Evanghelia de Duminică: Rămânem în Adevăr prin unitatea credinţei

Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridi­cân­du-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, pre­cum I-ai dat stăpânire pes­te tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi a­ceas­ta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, sin­gu­rul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai tri­mis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe ca­re Mi l-ai dat să-l fac l-am să­vâr­şit. Şi acum, preaslăveş­te-Mă Tu, Părinte, la Tine În­suţi, cu slava pe care am a­vut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cu­nos­cut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cu­vin­tele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu ade­vă­rat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pen­tru lume Mă rog, ci pen­tru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Me­le sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am prea­slă­vit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfin­te, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
În perioada pascală con­templăm taina di­vi­­nă a iconomiei mân­tu­­irii lumii călăuziţi de Evan­ghe­lia Sfântului Ioan Te­ologul, o „e­vanghelie duhov­ni­cească“ du­pă expresia Sfân­tu­lui Chiril al A­lexandriei. Ru­gă­ciunea Ar­hi­e­reas­că a lui Hris­­tos din capitolul al 17-lea es­­te explicată în Dumi­ni­ca a 7-a după Paşti prin aduce­rea a­min­­te de Primul Sinod E­cu­me­­nic al Bisericii. Astfel, în a­ceas­­tă duminică prăznuim şi pe cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Primul Sinod Ecumenic de la Ni­ceea din anul 325. Me­sa­jul cen­tral este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al unităţii în iu­bi­re a comunităţii creştine.
Rugăciunea arhierească a lui Hristos
După marea cuvântare de des­părţire de ucenicii Săi din ca­pitolele 13-16, în capitolul al 17-lea Sfântul Ioan Teologul re­dă rugăciunea lui Hristos din Gră­dina Ghetsimani, rugă­ciu­ne care marchează începutul e­ve­nimentelor ce culminează cu prea­mărirea lui Hristos prin Pă­timiri şi Înviere. Întrucât „a ve­nit ceasul“ (17, 1), Hristos, ca un nou Moise (a se vedea ru­gă­ciu­nea acestuia în Deuteronom cap. 33), înalţă către Tatăl ce­resc o rugăciune cutremu­ră­toa­re pentru Sine Însuşi (v. 1-5), pen­tru ucenicii Săi (v. 6-19) şi pen­tru toţi cei care vor crede în El prin cuvântul lor (v. 20-23), ca toţi să fie împreună cu El, în sla­va vieţii veşnice (v. 24-26), şi mai ales „ca toţi să fie una“ (v. 11. 21). De o profunzime teolo­gi­că extraordinară, rugăciunea lui Hristos a fost înţeleasă de e­xe­geza creştină ca fiind ru­gă­ciu­nea Sa în calitate de Arhi­e­reu. Sfântul Chiril al Ale­xan­driei, de pildă, consideră că în Ioan 17, Iisus Se roagă ca ar­hi­e­reu, mijlocind pentru popor. În rugăciunea Sa, Hristos a­ra­tă ascultarea Sa deplină şi uni­ta­­tea Sa cu Tatăl, alegerea u­ce­ni­cilor din lume, misiunea lor şi u­nitatea lor în dragoste înte­me­­iată pe comuniunea de iubi­re cu Hristos şi cu Tatăl.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este experiere a lui Dumnezeu
Într-o frază extrem de conci­să de la începutul rugăciunii ar­hiereşti, Sfântul Ioan Te­o­lo­gul notează cuvintele lui Hris­tos despre esenţa şi scopul vieţii ce­lei noi ca fiind cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hris­tos – Cel pe care Tatăl Îl tri­mite în lume (Ioan17, 3). Deşi exprimarea este cât se poa­te de simplă şi de clară, în­tre­barea care preocupă pe in­ter­­preţi este în legătură cu na­tu­ra acestei cunoaşteri. Într-o în­ţelegere îngustă, cunoaşterea de care este vorba aici ar putea fi redusă la informaţiile revela­te de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Există astăzi o puternică tendinţă de a reduce creştinismul la o învăţătură, la o serie de precepte şi de aici la o sim­plă morală. Desigur, de aici şi pâ­nă la a demonstra că nu e ne­voie de Hristos pentru a fi mo­ral nu e decât un pas. Dar creş­tinismul nu poate fi redus la o simplă învăţătură, fie ea şi re­velată, şi nici la o simplă mo­ra­lă. Ceea ce lumea a primit prin Întruparea Fiului nu este doar învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu Care Se revelea­ză pe Sine ca Tată şi nici doar des­pre Dumnezeul treimic – „struc­tură a supremei iubiri“ (Pr. Dumitru Stăniloae). În E­pis­tola către Coloseni Sfântul A­postol Pavel vorbeşte despre „tai­na cea din veci ascunsă nea­mur­ilor, iar acum desco­pe­ri­tă sfinţilor Săi“, ca nefiind al­ta decât: „Hristos cel dintru voi, nă­dejdea slavei“ (1, 26-27). A­şa­dar, taina iconomiei mântui­rii lumii se descoperă nu doar în Înomenirea lui Dumnezeu şi în revelaţie, ci în unirea tainică a lui Hristos cu fiecare suflet ca­re doreşte să-L primească. În­că de la botez, scrie Sfântul Mar­cu Ascetul, Hristos Se să­lăş­luieşte în inima celui botezat ca într-un tron. El este prezent per­manent în creştin, făcându-Se vădit în viaţa credinciosului pe măsura împlinirii porunci­lor. În cartea Faptele A­pos­to­li­lor creştinismul este numit „ca­le“ (9, 2), dar nu e vorba de o ca­le exterioară, nici de o imitaţie mo­rală, ci de un urcuş spiritu­al, de un traseu duhovnicesc îm­preună cu Hris­tos şi mai ales în Hristos. Creş-tinismul es­te viaţa în Hristos şi cel mai clar exprimă această realitate Sfân­tul Apostol Pavel care, pen­tru a sublinia acest adevăr, în­tr-un anumit fel, „abu­zea­ză“ de expresia „în Hristos“ în e­pistolele sale. Ver­bul grecesc gignosko din textul Sfântului Ioan are înţelesul general de „cu­noaştere“, dar în contextul din capitolul 17 nu este vorba de o cunoaştere doar raţională, in­telectuală, ci de o „cunoaştere prin experienţă personală, di­rec­­tă şi care implică o continui­ta­te a relaţiei“ (Louw-Nida, Greek – English Lexikon of the New Testa­ment). Exegeza pa­tris­­tică su­bliniază limpede a­cest aspect. Bunăoară, Sfântul Chi­ril al Alexandriei în exegeza sa la acest text notează: „Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scri­erile Sfinţilor (de Scripturi) ne­folositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul din­tre Sfinţii ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cu­tremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spu­nând că a avea viaţa veş­ni­că înseamnă a cunoaşte pe U­nul şi adevăratul Dumnezeu şi, îm­preună cu El, pe Fiul? So­co­tesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că es­te cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiind­că naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de bi­ne­cu­vântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de via­ţă făcător“. Aşadar, cu­noaş­te­rea înseamnă aici întâlnire, ex­perienţă duhovnicească, co­mu­­niune cu Dumnezeu. Este vor­ba de o cunoaştere prin par­ti­­cipare, empirică, şi nu doar de u­na teoretică. Acesta este un a­de­văr asupra căruia trebuie să re­vină mereu intelectualul cre­din­cios şi mai cu seamă teologia academică. Doar o cu­noaş­te­re raţională care să nu con­du­­că spre făptuire este o anti-te­ologie. Evagrie Ponticul nota că teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă e teolog. De a­semenea, în gândirea Sfân­tu­lui Maxim Mărturisitorul o te­o­lo­gie fără de lucrare este o teo­lo­gie demonică. Probabil că su­pra­numele „Teologul“ dat au­torului Evangheliei a patra nu se datorează doar felului u­nic în care el descrie activitatea lui Hristos şi redă cuvintele Sa­le, ci mai ales faptului că, în E­van­ghelia sa, Sfântul Ioan ac­cen­­tuează cum nu se poate mai bi­ne faptul că viaţa cea nouă a­du­să de Fiul lui Dumnezeu În­tru­pat este una în care predo­mi­­nantă este experienţa direc­tă, vie a lui Dumnezeu.
„Ca să fie una, precum suntem şi Noi“
Unitatea fiinţei dumneze­ieşti este sursă şi model al uni­tă­ţii comunităţii creştine. Iu­bi­rea însemnă comuniune, unita­te. Situaţia de a fi mădulare vii ale Trupului lui Hristos – care es­te Biserica, după imaginea pro­movată de Sfântul Apostol Pa­vel în epistolele sale – presu­pu­ne, desigur, unitatea credin­cio­­şilor. O astfel de înţelegere a tră­irii creştine o putem regăsi în viaţa primei comunităţi creş­ti­ne din Biserica-mamă de la Ie­rusalim: „Iar inima şi sufletul mul­ţimii celor ce au crezut erau una…“ (Fapte 4, 32). Iar Sfân­tul Apostol Pavel vorbeşte în sec­ţiunea despre harisme din E­pistola I către Corinteni de di­versitatea darurilor în unita­tea aceluiaşi Duh (1 Corinteni 12, 4) şi subliniază că harisme­le trebuie lucrate „spre zidire“ a întregului (1 Corinteni 14, 26). Aşadar, este nevoie de con­şti­inţă eclesială, conştiinţă care es­te rezultatul comuniunii în iu­bire cu Dumnezeu şi cu oa­me­­nii. Pericolul dezbinării este un risc permanent. Căderea din iubire duce la pierderea co­mu­niunii, la autonomizare, şi ast­fel, inevitabil, la dezbinare. A­ce­laşi mare Apostol atrage atenţia clericilor din zona Efe­sului a­supra pericolului dez­bi­nă­rii ca­re poate veni din afară, dar şi din interior: „Căci după pleca­rea mea vor intra între voi lupi în­grozitori, care nu vor cruţa tur­ma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind în­vă­ţă­turi răstălmă­cite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20, 29-30). „Răstălmăcirea învă­ţă­tu­rii“ de care vorbeşte aici A­pos­tolul vizează încercarea de a pă­trunde tainele iconomiei mân­tuirii în afara comuniunii cu Dumnezeu. O astfel de în­cer­care este sortită întotdea­u­na eşecului. Istoria ereziilor cu ca­re s-a confruntat comunita­tea creştină este o istorie a u­nor astfel de încercări. În afara tră­irii vii întru Hristos, în a­fa­ra comuniunii în iubire, dogme­le credinţei creştine pot fi răs­tăl­măcite. În acest sens, în epis­to­­lele pastorale, Sfântul Apos­tol Pavel vorbeşte despre „învă­ţă­tura cea sănătoasă“ (2 Timo­tei 4, 3; Tit 1, 9; 2, 1) care trebuie păstrată şi ferită de ori­ce răs­tălmăcire (1 Timotei 4, 1; 6, 3-5). În general, Sfinţii Pă­rinţi au legat dezbinarea de e­re­­zie. A­şadar ortodoxia în­seam­­nă nu nu­mai o anumită în­vă­ţă­tu­ră, ci dragoste sme­ri­tă. Dra-gos­­tea sme­rită este con­di­ţia ră­mâ­nerii în adevăr, iar a­cesta din urmă nu este un con­cept gol, ci o per­soa­­nă este Hristos – „Calea, A­de­­vărul şi Viaţa“ (Ioan14, 6). A­se­menea lui Hris­tos în grădina Ghet­simani, Bi­se­rica se roagă în fie­care dumnezeiască Litur­ghie pentru u­ni­­tatea (gr. eno­te­ta) cre­­dinţei, adică pentru ră­mâ­ne­­rea în dra­gostea şi comu­ni­u­nea cu Hristos.
Sinodul ecumenic – expresie a comuniunii în dragoste
Prăznuirea în această dumi­ni­că a Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325 nu este deloc în­tâmplătoare. Biserica se ra­por­­tează la acest moment pentru a arăta efortul împlinirii ru­găciunii lui Hristos pentru u­ni­tatea urmaşilor Săi, în istorie. Aşa cum se ştie, în faţa pe­ri­c­olului ereziei lui Arie, care con­sidera că Hristos nu este Dum­nezeu, ci doar o creatură spe­cială, Biserica a adunat 318 e­piscopi în cetatea Niceii (Asia Mi­că – astăzi Iznik în Turcia) pen­tru a răspunde acestei si­tu­a­ţii. Aceştia s-au adunat nu pen­tru a ajunge la un acord ra­ţio­nal, negociind diferitele ar­gu­­mente teologice, ci pentru a măr­turisi ceea ce ei trăiau, şi a­nu­me Adevărul despre Persoa­na Fiu­lui. După mărturiile vre­mii, mulţi dintre episcopii par­ti­ci­panţi păstrau pe trupul lor sem­nele schingiuirilor din epo­ca prigonirii Bisericii, epocă ca­re abia se încheiase. Acest lucru subliniază şi mai mult cali­ta­­tea de mărturisitori ai Ade­vă­rului pe care au avut-o Pă­rinţii la Niceea, Adevăr pentru care erau gata să plătească chiar cu preţul propriei vieţi. E­ti­mologic termenul „sinod“ vine de la grecescul synodos, care es­te format din prepoziţia syn = „îm­preună“, şi cuvântul odos = „drum“, „cale“, însemnând deci, „a merge îm­preună pe aceeaşi ca­le“. Tradiţia creştină a sino­du­­lui urcă până în vremea a­pos­tolică, primul sinod ţinut vreo­dată fiind considerat cel de la Ierusalim (anul 48 sau 49 d.H., după alţii 50, chiar 51), nu­mit „sinodul apostolic“, despre care pomenesc Sf. Luca (Fap­te cap. 15), dar şi Sf. A­pos­tol Pavel (Galateni 2, 1-10). La a­cest prim sinod, reprezen­tan­ţii Bisericii adunaţi au ho­tărât ca cei convertiţi dintre pă­gâni să poată deveni creştini fără să mai observe prevederile Legii mo­zaice, răspunzând astfel e­re­­ziei iudaizante, care dă­dea a­ce­lor precepte valoare sote­riolo­gi­că. După acest model, Bi­seri­ca a convocat sinoade ecume­ni­ce sau soboare de episcopi din toa­tă lumea creştină, care re­pre­zentau diferitele comunităţi lo­cale, pentru a răspunde îm­pre­­ună la provocările dife­ri­te­lor erezii care au apărut de-a lun­gul timpului. Aşa cum am a­min­tit, principiul sinodal de con­ducere a Bisericii, şi sinodul e­cumenic – ca for suprem, nu tre­buie înţeles ca o adunare în ca­re se iau hotărâri în funcţie de argumente raţionale şi de dez­­bateri doar omeneşti, ci mai mult în sensul întâlnirii în co­mu­niune de iubire şi, în acest ca­dru, de mărturisire a ade­vă­ru­lui. Asemenea cu participan­ţii la primul sinod al Bisericii, şi par­ticipanţii la celelalte si­noa­de, ulterioare, au avut conş­tiin­ţa fap­tului că nu ei singuri, ci a­sis­taţi şi călăuziţi de Duhul lui Dum­nezeu au luat anumite ho­tă­râri. De aceea şi formula de la Ierusalim: „Părutu-s-a Du­hu­­lui Sfânt şi nouă“ (Fapte 20, 28) este folosită în hotă­rârile fi­na­le ale sinoadelor ecumenice.
Duminica aceasta este una din ultimele duminici din ciclul pen­ticostarului, următoarea fiind chiar duminica praznicului Po­gorârii Duhului Sfânt. Fiind du­minica de după Înălţarea Dom­nului, ea transmite ideea că Hristos nu a părăsit lumea, ci ne invită permanent la cu­noaş­terea şi comuniunea cu El în cadrul eclesial. Biserica ne in­vită să nu ne mulţumim cu o cu­noaştere teoretică despre Hris­tos. Să nu reducem credin­ţa creştină la informaţii de tot fe­lul (biblice, istorice, chiar teo­lo­­gice), ci, în sens biblic, sun­tem chemaţi la o cunoaş­tere mai adâncă prin participare, prin experiere directă şi perso­na­lă. Doar aşa vom putea ră­mâ­ne în Adevăr, doar aşa vom pu­tea să rămânem în „unitatea cre­dinţei şi părtăşia Duhului Sfânt“. Cunoaşterea prin expe­ri­­enţă şi rămânerea în unitate sunt în interdependenţă. Cu­noaş­­terea falsă (sau înşelarea) şi dez­binarea sunt, de asemenea, le­gate între ele. Aşadar, nu­mai via­ţa autentică în Hris-tos ne poa­­te asigura vieţuirea în co­mu­­niune de iubire cu Dum­­nezeu şi cu semenii, comuniune ca­re începe aici, dar se conti­nuă în „viaţa de veci“.
Pr. lect. dr. Marian Vild